După experiența românească, apoi cea sud-americană și, actualmente, trăind în lăudata Europă Occidentală, ajung tot mai mult la concluzia că lumea, sau cel puțin politica, este peste tot la fel.
„Mică anchetă asupra plagiatului fără scrupule” așa se numește o carte apărută în Franța (Éditions Léo Scheer, 2013), de Hélène Maurel-Indart.
În urmă cu mulți ani, pe când lucram ca traducător, vechiul meu prieten, Gernot Nussbächer m-a învățat să consult dicționarul mai ales când par a fi sigur de traducere. Așadar, titlul original, în limba franceză, este „Petite enquête sur le plagiaire sans scrupule”. O traducere alternativă ar putea fi și ”Mic studiu despre plagiatul fără rușine”. Alegerea cuvintelor poate depinde de cât de mult ne e teamă de acest subiect ori, poate, cât de mult îl ignorăm. ”Plagiat fără scrupule” ori ”plagiat nerușinat” este până la urmă o redundanță, însă e posibil ca autoarea să o folosească în mod intenționat, tocmai pentru a atrage atenția asupra fenomenului.
Hélène Maurel-Indart este profesor de literatură la Universitatea François-Rabelais din Tours, Franța.
”Mica anchetă a plagiatului fără scrupule” face portretul robot al falsului autor, descrie metodele sale de operare și menționează exemple clare de plagiat și plagiatori din viața publică franceză.
Sub îndrăznețul titlu „Franța - paradisul plagiatorilor”, din ediția online a revistei germane Der Spiegel, doamna Maurel-Indart vorbește, despre plagiat - chestiune la ordinea zilei în... Franța. Ea afirmă că „atunci când un politician francez își pierde titlul de doctor, acesta nu demisionează. Aici (în Franța, n.tr.) scandalurile de plagiat sunt puternice dar scurte, după care, celebrul plagiator își vede liniștit de carieră”.
În continuarea interviului, profesoara de literatură este întrebată, de jurnalista germană, de ce tratează plagiatul cu umor? Răspunsul este simplu: o lucrare de doctorat are nevoie cel puțin de trei ani de muncă intensă, iar o personalitate publică nu are timp decât să publice o lucrare grotescă. În concluzie, se face singură de râs.
Deși are un site despre plagiat, Hélène Maurel-Indart se rezumă doar la a studia fenomenul, fără a se implica în ”vânătoarea de plagiatori”. Ea recunoaște că „uneori este mai puțin riscant să plagiezi decât să denunți plagiatori”.
Așadar, încercarea mea de a demitiza corectitudinea teutonă, într-un articol publicat la începutul lunii februarie, pare să fi dat greș. Citind interviul din revista germană, autorul m-a lăsat cu impresia că omul politic german, prins cu lucrarea falsă și retras din viața politică, ar trebui să fie chiar lăudat.
Stau și mă întreb acum dacă, a flutura o demisie în fața Europei, subliniază corectitudinea unei națiuni sau e o banală strategie de a câștiga teren pe plan politic internațional...
Fin