Mă aflam de câteva zile în Santiago și o bună parte din stresul mutări trecuse așa că aveam în sfârșit timp pentru cumpărături serioase. Ceea ce trebuia să fie începutul unei rutine gospodărești s-a transformat pentru mine într-o primă mare surpriză iar mai apoi în temă de meditație cu privire la societatea chiliană.
Eram în supermarket și nu știu dacă era din cauza luminii sau pentru că încă sufeream din cauza diferenței de fus orar și de anotimp (vara în februarie!) dar dintr-o dată aveam impresia că sunt pe un platou de filmare. Pe undeva între verdețuri și congelate, se desfășura o adevărată scenă telenovelică: Servitoarea și Doamna.
Menajera era îmbrăcată îngrijit într-o uniformă cu model în carouri perfect călcată și guler alb scrobit, încălțată cu niște saboți demodați și vizibil reparați de nenumărate ori în ultimii ani. Un braț al ochelarilor era înnădit cu ață de papiotă.
În spatele ei, Doamna Casei purta un corect deux-piece bej, bijuterii corespunzătoare pentru ceea ce presupun că urma să facă mai târziu (cred că se ducea la operă), manichiură, pedichiură perfecte. Evident, era și proaspăt venită de la coafor via cosmeticiană. Indicațiile ei erau precise și scurte: țelină pentru domnul, ciuperci pentru mama, mandarine pentru fructiera din hol (asortate cu covorul, mă gândesc). M-a intrigat faptul că Stăpâna împingea căruciorul deși era clar ca lumina zilei că nu ea urma să stea la aragaz tot restul zilei.
Scena nu putea fi reală! Telenovelele există doar la televizor și probabil sunt inspirate din istoria altor state latino-americane dar și așa, probabil că erau niște fițe din anii '80. Chile este cea mai europeană țară pe care am văzut-o în afara Europei ori eu asistam la un ”remake” al peliculei de succes ”Și Bogații Plâng”.
Între timp am văzut nenumărate episoade. Pe viu, la supermarket. Se schimbă doar ”bejurile” și coafurile Doamnelor în schimb uniforma care le urmează docilă este mereu aceeași. Unele sunt chilience ”aduse din sud” dar din ce în ce mai multe sosesc acum din Peru sau Bolivia, vecinii săraci din nord.
Tiparul este următorul: servitoarea (sau Nana în dialectul chilian), este adusă în casa familiei bogate imediat după nașterea copilului și dacă se dovedește de încredere, îl crește, îl însoară, îi crește copiii și câteodată chiar și nepoții. La Nana nu e doar o menajeră, ea locuiește în casa în care lucrează, ia parte în mod pasiv la bucuriile și la scandalurile familiei, face parte din inventarul casei. Este un fel de membru inferior al familiei. Majoritatea caselor sau a apartamentelor mari au prevăzută camera nanei.
Nu înseamnă neapărat că este tratată rău iar de cele mai multe ori salariul este mai mare decât minimul prevăzut de lege. Ar putea să plece oricând dar ea consideră că nu are unde. A ajuns în casa stăpânilor când ea însăși mai era un copil iar până să-și dea seama cum funcționează lumea, deja are 50 de ani. Poate doar să schimbe familia actuală pentru alta însă fără recomandare nu poate să bată la poarta nimănui. Trasabilitatea familiilor bogate este foarte exactă; nu poți umbla aiurea fără a fi depistat.
Destinul celor mai multe nane ia o turnură foarte complexă pentru că intervine un factor emoțional: atașamentul față de copiii pe care îi cresc. Nu știu dacă e vorba despre o boală psihică sau despre un mecanism de manipulare însă chestiunea asta pare să convină tuturor: stăpânilor pentru că astfel se asigură de loialitatea ei iar nanei pentru că are o menire de a trăi. Se bucură din fărâmele de fericire care cad de la masa din sufragerie pentru că altă sursă de satisfacție nu are la dispoziție. De fapt, se spune că în multe cazuri și copiii se atașează mai mult de nana decât de părinți.
Ulterior am înțeles de ce Doamna era cea care împingea căruciorul în supermarket – până la urmă de ce nu ar fi lasat-o pe servitoare să facă asta dacă tot a cărat-o cu uniformă cu tot până la magazin iar în afară de o după-masă liberă pe săptămână oricum lucrează tot timpul pentru ea? Presiunea socială din ultimii ani și reportajele cu camera ascunsă făcute pe această temă au determinat-o probabil să-și arate cumsecădenia în fața cartierului.
Poate că nu sunt corect afișând această ironie pentru că nu toată lumea a fost lovită de spiritul egalitarismului socialist. Dar pe de altă parte, familiile bogate de aici au fost mereu privilegiate, indiferent de regim.
”La Nana” - un film chilian din 2009, regizat de Sebastiàn Silva vă oferă o mostră fidelă din această societate fascinantă.