Azi am văzut un film chilian despre referendumul din 1988 când poporul a fost chemat să voteze ”Da” sau ”Nu”, în favoarea sau împotriva lui Pinochet.
Filmul abordează evenimentul dintr-un punct de vedere foarte original: modul în care cele două părți implicate (puterea și opoziția) și-au făcut publicitate. Având dreptul la două apariții zilnice de câte 15 minute, timp de aproape o lună, cele două tabere și-au creeat propriul film de promovare urmat apoi de o expunere de idei.
Filmul abordează evenimentul dintr-un punct de vedere foarte original: modul în care cele două părți implicate (puterea și opoziția) și-au făcut publicitate. Având dreptul la două apariții zilnice de câte 15 minute, timp de aproape o lună, cele două tabere și-au creeat propriul film de promovare urmat apoi de o expunere de idei.
Am găsit pe youtube cele două filmulețe din 1988. Calitatea nu este foarte bună și nici nu sunt traduse dar există alte elemente sugestive.
Mai întâi iată cum dorea Pinochet să-și impresioneze electoratul pentru a vota ”Da”:
Apoi viziunea opoziției despre cum să convingă poporul să aleagă ”Nu” pe buletinele de vot:
După 27 de zile de dezbateri și intrigi politice, câștigă opoziția cu un rezonabil 56%. Politica este foarte complexă (sau prea frivolă) și un astfel de eveniment are în culisele sale o serie de factori mai mult sau mai puțini cunoscuți, interpretabil și nu în ultimul rând o mare încărcătură emoțională. Totuși, în cazul luptei duse de cei doi în spatele micilor ecrane, deși puterea beneficia de toate mijloacele de manipulare și control, a câștigat cel care s-a folosit de un marketing de bună calitate, bazat pe idei îndrăznețe, originale și buna cunoaștere a publicului țintă.
Câteva scene care mi-au atras atenția
Generalul Augusto Pinochet în civil
Probabil una dintre foarte puținele situații (dacă nu chiar unica) în care conducătorul de atunci al Republicii Chile apare în public îmbrăcat în haine civile. Era de ca și cum ar fi apărut în pielea goală. În fine, a fost o încercare de a imita spiritul nonconformist din filmul opoziției.
Recrearea unor scene din trecut
Doi foști președinți chilieni (Eduardo Frei și Patricio Aylwin), un cunoscut prezentator de știri din anii '80 și alți actori îndrăgiți de pe atunci apar acum în film jucând pentru câteva secunde propriile lor roluri. Tehnic vorbind nu prea se pupă pentru că au trecut niște ani, însă efectul emoțional asupra publicului este foarte puternic. În plus, după cum spuneam într-o altă postare (Marșul Egalității), traseismul politic nu se poartă și nici nu e încurajat în Chile, astfel că politicienii au curaj să apară în fața națiunii cu aceeași ideologie politică pe care o aveau și acum un sfert de secol.
Scena cu portocala
Pentru mine o banală scenă în care un ministru din guvernul militar, stând de vorbă cu consultantul său media, culege o portocală din curtea palatului prezidențial ”La Moneda”. Apoi o decojește și aruncă resturile în țeava unui tun. Probabil că aș fi uitat-o complet dacă n-ar fi existat o reacție a sălii. Toată lumea a început să vocifereze și simțeam un ton puternic de dezaprobare. Ivan mi-a explicat (ce bine-i să ai un chilian lângă tine!) că portocalii de la ”La Moneda” sunt mai ceva ca moaștele sfintei Paraschieva iar gestul ministrului respectiv reprezintă o culme a aroganței. Despre tun nu mai vorbesc...
Aplauzele de la sfârșit
A fost a doua oară în viața mea când publicul a început să aplaude după terminarea filmului. Prima oară a fost tot în Santiago la filmul ”Concertul” de Radu Mihăileanu...
Trailerul filmului ”No” este doar în spaniolă (cu accent chilian). La Cannes a câștigat premiul ”Art Cinema” însă o traducere oficială a filmului încă n-am găsit.