Așadar, mă aflam în mașina unor prieteni, în drum spre Villa Baviera (noul nume al Coloniei Dignidad) și ascultam fascinat povești uluitoare despre contactul cu membri comunității. Povestitorul nu este un simplu ghid turistic și șofer ci este chiar un polițist care a fost implicat în complicatul proces de renaturalizare a acestor oameni, o dată cu fuga în Argentina a lui Paul Schaefer, conducătorul coloniei.
Imaginați-vă
un grup de oameni aflat timp de mai bine de patruzeci de ani în
regim de lagăr de concentrare, muncind zi lumină, șapte zile din
șapte, fără niciun contact real cu lumea din exterior, fără
radio, fără televizor și ziare, fără calendare. Oameni care în
interiorul comunității au trăit separați pe sexe și vârstă -
femei de bărbați și de copii, care nu aveau voie să se
căsătorească și cărora toată viața le-au fost administrate
calmante. În plus, au avut parte de o îndoctrinare masivă cu
privire la toate aspectele vieții.
Riguroasa
lor disciplină de grup răspundea cu o iritare din ce în ce mai
gravă la orice încercare de comunicare din exterior.
Vă
prezint mai jos câteva din povestirile amicului meu polițist:
***
”Deși
erau tratați ca sclavii, oamenii își apărau comunitatea. Nu știau
că răul era chiar în mijlocul lor și nu în afară. Pentru că
încercam să pătrundem, eram considerați dușmani. Șeful poliției
a încercat de nenumărate ori să-i contacteze dar de la interfonul
primei porți i se răspundea într-o spaniolă de începători că
nu aveam ce căuta acolo. La un moment dat ne-am instalat un centru
de comandă în afara taberei însă era aproape imposibil să
comunicăm între noi prin radio pentru că erau dotați până și
cu stație de bruiaj. Câțiva ani mai târziu am reușit să
dezactivăm un adevărat turn de control pe care îl aveau pe un
masiv muntos din apropiere.”
***
”Progresele
erau foarte lente și fiecare încercare de a pătrunde în Colonia
Dignidad era extrem de dificilă, însă teritoriul trebuia să fie
cercetat în amănunțime în special din cauza numărului
impresionant de denunțuri cu privire la abuzuri de minori și crime împotriva
umanității comise aici. Deși veneam cu mandat, membri comunității
făceau tot posibilul să ne împiedice activitatea. O metodă era să
apese claxonul tuturor mașinilor și să pornească toate alarmele,
de dimineață până seara, pe toată durata cercetărilor. Era
aproape imposibil să desfășori orice tip de activitate!”
***
”Odată
investigam un caz suspect de deces. Deși corpul fusese înhumat, a
trebuit să-l dezgropăm pentru a lua niște probe și a dovedi dacă
moartea a survenit sau nu din cauze naturale. Din cauza experiențelor
anterioare, legiștii au fost însoțiți nici mai mult, nici mai puțin decât de o sută de jandarmi. La
un moment dat, de gardul cimitirului s-au apropiat toți locuitorii
comunității – aproape trei sute, și au început să strige în
cel mai ciudat mod posibil. Dacă auzeai doar sunetul, fără să le vezi fețele, nu puteai să-ți
dai seama dacă este produs de niște ființe umane. În plus au început să
amenințe cu... instrumente muzicale. După o delicată și stranie
discuție cu șefii comunității (între timp Paul Schaefer fugise
în Argentina), oamenii s-au potolit din strigat și au început să
cânte la acele instrumente. După ce cadavrul a fost reîngropat, au
pătruns imediat pe teritoriul cimitirului și au făcut o slujbă.”
***
Deși
fundatorul și șeful coloniei fugise deja de câțiva ani buni,
încercând astfel să scape de justiția chiliană, oamenii s-au
trezit foarte greu din amorțeală. Încet, au început să-și
accepte soarta și să recunoască situația aproape imposibilă în
care s-au pus de bunăvoie cândva, la începutul anilor '60, de
dragul unor principii religioase și a unui fals Mesia.
Mărturiile
prietenului meu se termină într-un ton pe care, neavând ceva mai
bun la îndemână, îl numesc ”optimist”:
***
”Acum
sunt fericiți, mai ales cei în vârstă. Cu o spaniolă de student
începător, povestesc cum au muncit timp de mai bine de patruzeci de
ani fără niciun salariu, fără nicio zi liberă pe săptămână
dar acum, în sfârșit primesc bani. Acum e așa de bine...”
***
Mai
am de relatat un episod. E povestea lui Johannes - născut și
crescut în această grădină zoologică a sorții. Și cum lumea e
mică, am descoperit că avem și ceva în comun. Dar despre asta -
și în plus câteva poze timide pe care le-am făcut, data viitoare.