Colonia Demnității II (de vorbă cu localnicii)

Subiectul ”Colonia Dignidad” a început să mă preocupe doar recent deși cred că ar fi trebuit să mă intereseze mai demult. De ani de zile, fosta sectă germană din Chile reușește să ajungă pe prima pagină a ziarelor din toată lumea. De fapt, chiar după ultima postare (Colonia Demnității I) a mai apărut o știre despre un caz celebru (Boris Weisfeiler), articol pe care îl puteți citi aici.

Așadar, suntem în 2012 și dosarul este departe de a fi închis. 
Multe din atrocitățile comise acolo lasă în urmă semne de întrebare și chiar și acum continuă să se facă arestări sau să se emită mandate de urmărire internațională pentru diverse personaje implicate. Legăturile cu nazismul au fost și ele de mult dovedite, însuși liderul coloniei, Paul Schaefer, fiind unul dintre ei.

Evident, este vorba de o chestiune istorică dar și juridică foarte complexă de care se ocupă specialiștii. Ce am putut eu să fac a fost să vorbesc cu câțiva cunoscuți care locuiesc sau au trăit în orașul din imediata apropiere a acestei ciudate colonii. Localitatea se numește Parral și culmea ironiei este că în Parral s-a născut și Pablo Neruda, dar coincidența se oprește aici.  Eram curios să văd cum îi percepeau chilienii dintr-o localitate de provincie pe acești coloniști germani contemporani, sosiți aici în numele religiei. Mai jos am schițat un mic interviu, niște întrebări care mi-au trecut prin cap când am avut ocazia să vorbesc cu câțiva prieteni din zonă și răspunsurile sincere și spontane pe care aceștia mi le-au dat:

***

- Voi, cei din Parral, relaționați în vreun fel cu nemții din Colonia Dignidad?

În primul rând nu vorbeau spaniola iar apoi erau foarte izolați. Se spunea că le era frică de localnici. Mai târziu s-a aflat de și de ce. Când veneau din Germania și se stabileau în colonie, li se arăta un film de propagandă. Era o scenă cu un camion cu ajutoare și niște oameni săraci care au tăbărât peste el. Prin asta li se spunea că toți suntem la fel și că nu trebuie să aibă niciun contact cu noi.

- Bine, asta a fost la începutul anilor '60, când au ajuns aici...

Nu, majoritatea n-au vorbit niciodată spaniola în peste 40 de ani. Abia recent, după redeschiderea coloniei, cei care au rămas aici au început să facă niște cursuri. Unii au reușit să stăpânească destul de bine limba iar cei mai în vârstă reușesc să se facă înțeleși.

- Cum se putea ajunge până la această colonie?

Nu era ușor pentru că teritoriul coloniei are o topografie foarte dificilă și se află la vreo 30 km de Parral. De fapt, aproape toată zona precordilieră din Chile este greu accesibilă din cauza diferenței de nivel foarte mare. Vegetația este abundentă, văile abrupte, râurile pot avea debite mari și cărările sunt atât de întortocheate încât nu se știe când și dacă te mai întorci.

(Între timp am ajuns acolo și confirm... fără un bun ghid m-aș fi rătăcit chiar și pe drumurile forestiere mai cunoscute.)

- Accesul chilienilor era interzis?

Locuitorii coloniei s-au făcut foarte cunoscuți printre noi pentru că ofereau asistență medicală gratuită tuturor celor care aveau nevoie, în special la naștere. Aparatura din spitalul lor era foarte avansată pentru vremea aceea. Nou-născuții primeau lapte praf ceea ce pe atunci era o minune. Însă dincolo de spital nu ajungea nimeni. Tabăra era înconjurată cu un gard înalt de sârmă ghimpată, intrările erau închise și ne speriau interfoanele de la fiecare intrare (accesul se făcea în trepte). Noi am văzut interfoane abia vreo douăzeci de ani mai târziu... Dar pentru că erau mai disciplinați și mai discreți decât chilienii, și-au câștigat simpatia noastră. Erau chiar admirați...

- Coborau în oraș?

Rareori. Erau atât de bine organizați încât nu aveau nevoie să se aprovizioneze din exterior. Dar de câteva ori i-am văzut.  Ajungeau cu un microbuz în fața magazinului, unii rămâneau în mașină și ceilalți intrau să cumpere ce aveau nevoie. Purtau haine demodate, erau foarte sobri și mereu umblau în grup. Asta le-a conturat și mai clar imaginea de ”sectă ciudată”.

- Se știa ceva despre abuzurile care se petreceau în perimetrul înconjurat cu sârmă ghimpată?

Primele semne au apărut când copiii care s-au tratat acolo au început să aibă un comportament ciudat - aveau o puternică reacție de teamă atunci când auzeau sirene de mașini de pompieri, poliție sau ambulanțe (mai târziu s-a aflat că locul era plin de alarme care se declanșau în nenumărate situații). Apoi a început să se audă despre abuzuri. Pe vremea aia era rușine să pomenești despre așa ceva și încet, încet cei din Parral s-au abținut din a le mai cere ajutorul mai ales că între timp se construise un spital în oraș. Existau totuși și oameni foarte săraci care n-aveau încotro. Apoi mai erau cei care locuiau în munți, în niște sate izolate...

- Imediat după 1990 s-a aflat că de fapt religioasa Colonie a Demnității funcționa și ca centru de detenție și tortură pentru oponenții regimului lui Pinochet. Despre asta se știa ceva înainte?

Da, începuse să se afle - cu toții vedeam că spre Colonia Dignidad urcau mașini militare și era din ce în ce mai strict păzită. Apoi, familiile au început să-și caute dispăruții despre care se știa că au fost văzuți ultima oară acolo. Dar nu se putea face nimic. În plus, poliția politică (DINA) funcționa foarte bine și nimeni nu avea curaj să întreprindă ceva.

***

Evident, după căderea dictaturii au ieșit la lumină multele atrocități comise împotriva chilienilor prin colaborarea conducătorului sectei, Paul Schaefer cu șefii regimului militar. Inclusiv Pinochet a vizitat colonia în repetate rânduri. Poate cel mai sensibil subiect au fost abuzurile comise împotriva copiilor chiar de către șeful sectei. Torturarea și dispariția deținuților politici continuă să fie o temă actuală. Și multe altele... Chilienii merită să cunoască adevărul despre acest rău care a fost comis în propria lor țară!

Ceea ce aici s-a discutat mai puțin au fost abuzurile la care au fost supuși membri coloniei, cei veniți din Germania la începutul anilor '60 - aproape 300 de persoane. 

40 de ani de muncă forțată, 7 zile din 7, fără niciun salariu sau beneficiu social, doze zilnice de sedative (pentru a stăpâni pornirile trupești și pe cele rebele) și toată gama de abuzuri fizice. Femeile, barbații și copiii - toți trăiau în tabere separate fără posibilitatea de a se întâlni. Căsătoriile erau rareori permise și atunci doar la vârste înaintate. Puținii care au reușit să scape și să se întoarcă în Germania au cutremurat lumea cu mărturiile lor. Vorbim despre câtea sute de cetățeni germani care trăiau în condiții de sclavie într-un colț uitat de lume.

Toate astea în numele unei religii și a unui guru carismatic (Paul Schaefer). Că între agenda lui și cea a credincioșilor care îl urmau era o diferență clară este un alt subiect.

După reinstaurarea democrației, statul chilian a depus un efort imens în a pătrunde pe căi legale în acest Vatican al nazismului izolat din America Latină. În următorul episod o să vă relatez mărturia unui polițist care a lucrat în acest proiect și s-a apropiat de oamenii din Colonia Dignidad (recent denumită Villa Baviera).