O petrecere, un cântec, o amintire

Mergi la o petrecere în Berlin, întâlnești oameni de peste tot, persoane care și-au făcut o viață în Santiago de Chile, în București, Madrid și Paris. Se bea vin și Pisco, se mănâncă ceviche în linguri asiatice de porțelan, se vorbesc limbile pământului. 

Se revăd foști colegi de facultate iar în fundal cântă Barry White și Bonney M. O invitată strânge fetele într-un colț și le oferă bijuterii unicat dintr-o mapă de catifea albastră.

Se servește tortul, sărbătorita întreabă de cafea după care ospeții încep încet să plece.

Tragi cu urechea la două surori chiliene care încep să depene amintiri din '75. Aveau vreo 8-10 ani când au ajuns în exil la București.  Un drum lung în avion, apoi o carantină la spital, o școală pentru exiliați și un cântec. Atât.

Joacă, joacă, joacă băiete
Că ești frumos ca un castravete.
Jocul nostru este format,
Dintr-o fată și un băiat.

Joacă, joacă, joacă fetiță
Că ești frumoasă ca o garofiță.
Jocul nostru este format
Dintr-o fată și un băiat.

Cinci ani mai târziu, pe la începtul anilor '80, ai învățat tu cântecul ăsta. La grădinița nr. 4, în Șcheii Brașovului cu tovarășa educatoare Nan. L-ai cântat doar atunci. Atât. 

***

E trecut de miezul nopții. Traversezi centrul Berlinului și-ți fredonezi fascinat melodia, până la obsesie, ca atunci când repetai pentru serbare. Acum 35 de ani.

O peșteră adâncă

Nenea Rudi nu vorbea despre lagăr. Ştiam doar că a fost la ruşi, în mină şi în lagăr. Am înţeles că toate astea, împreună, nu erau de bine. Când l-am întrebat ce înseamnă lagăr,  a coborât privirea, i-a spus soţiei ceva în germană iar Tanti Olga i-a răspuns în ungureşte, cum făcea de obicei. Era stânjenit şi cred că i s-au umezit ochii. Mă simţeam de ca şi cum aş fi deschis o peşteră. Când eram mic, mi-era frică de peşteri. Credeam că erau negre, reci şi umede şi dacă intrai, alunecai tot mai adânc şi nu mai puteai să te întorci şi acasă te aşteptau părinţii care se întrebau supăraţi: „Oare pe unde umblă copilul ăsta?!“.

Miros de Chile

Un tricou roșu, frumos împachetat.
Miroase altfel decât restul sertarului.

Are ceva de vară chiliană, de februarie austral cu foșnet de eucalipți.
Iarbă uscată care-ți crapă sub picioare și coriandru verde tocat în bucătărie.

Barilla sau ce-și face omul cu mâna lui se numește boicot

Barilla - o marcă italiană care, cel puțin pentru mine, ajunsese să se confunde cu însăși ideea de paste făinoase. Niciodată nu mi-am pus problema să cumpăr o altă marcă. Nu-mi aduc aminte de nicio reclamă, în schimb știu că în toate supermarketurile există un raft mare cu Barilla care, dacă nu ar fi, te-ar face să te îndoiești de calitatea întregului magazin. Cu alte cuvinte, brandul e atât de stabil încât se vinde singur. Unde mai pui că nu e cel mai ieftin...

Complimente nemțești

Am părăsit Berlinul pentru o zi - această capitală a Germaniei care parcă nu e din Germania, pentru că Berlinul e mai mult de-atât, e un glob pământesc plat. Am ajuns la München - care mai întâi e Bavaria și după aceea e Germania. 

Scriitorul și traducătoarea lui

Sunt în autocar, între Berlin și München. Aproape un arhaism în Germania de astăzi. Totuși, autobuzul cu etaj, cu destinația finală Zürich, este plin. O ciorbă socială. Să vrei și nu găsești oameni mai diferiți care să stea, cuminți, unul lângă altul.

Frizerul și Volodya

Îmi găsisem un frizer nou, pe strada Lungă din Brașov. Avea vad pentru că era în fața Centrului Militar Județean. Dar eu mergeam să mă tund sâmbătă când era liniște. Frizer ca pe vremuri: pieptene de aluminiu, briantină, small talk, prosopele chinezești roz, ambalaje de șampoane nemțești reumplute cu diverse, măturica  de paie pentru îndepărtat părul de pe haine, peria cu pudră de talc de la final - în care ciubucul dispare discret ca într-un norișor complice - în fine, un fel de muzeu al frizeriilor.

Regina Nopții

Cineva vorbea tare pe stradă, puțin după miezul nopții. Nu eram sigur dacă se certa sau vorbea normal. În cartierul nostru noaptea e atât de liniștită încât, dacă cineva lasă geamul deschis când face amor, toată strada devine părtașă bucuriei finale. Se întâmplă cam de două, trei ori pe săptămână...

Cărți, discuri și coincidențe

Acum o săptămână am terminat de citit o carte*, cadou de la Arinda. E vorba despre un roman grafic, scris și ilustrat în stilul benzilor desenate - o premieră pentru mine. O poveste tristă, despre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, relatată din perspectiva unui inginer de sunet și a uneia din fiicele lui Goebbels. 

La ofertă

Am intrat într-un magazin „deschis până târziu” sau Spätkauf - versiunea sindicalistă, germană a nonstopului de la colț de stradă. Vreau să cumpăr un pachet de alune dar îl întreb pe vânzător dacă are unul care nu e expirat chiar de două luni. Se uită la ambalaj, le verifică și pe celelalte de pe raft, se dă de ceasul morții că așa ceva e de necrezut, și-mi zice: „Vi le dau la ofertă - juma' de preț.”