Nenea Rudi nu vorbea despre lagăr. Ştiam doar că a fost la ruşi, în mină şi în lagăr. Am înţeles că toate astea, împreună, nu erau de bine. Când l-am întrebat ce înseamnă lagăr, a coborât privirea, i-a spus soţiei ceva în germană iar Tanti Olga i-a răspuns în ungureşte, cum făcea de obicei. Era stânjenit şi cred că i s-au umezit ochii. Mă simţeam de ca şi cum aş fi deschis o peşteră. Când eram mic, mi-era frică de peşteri. Credeam că erau negre, reci şi umede şi dacă intrai, alunecai tot mai adânc şi nu mai puteai să te întorci şi acasă te aşteptau părinţii care se întrebau supăraţi: „Oare pe unde umblă copilul ăsta?!“.
Prin difuzoarele metroului se anunţă următoarea staţie. Caut pe pagină fragmentul la care m-am oprit.
Prin difuzoarele metroului se anunţă următoarea staţie. Caut pe pagină fragmentul la care m-am oprit.
Citesc cuvântul deportare şi-mi aduc aminte de Tanti Christa. A rămas orfană şi au crescut-o rudele, pe rând. Nici ea nu vorbeşte despre deportarea părinţilor în Siberia. Odată, cineva a pomenit cuvântul lagăr iar Tanti Christa a devenit pe loc atât de absentă încât credeai că nu mai e în cameră. Tărziu, după vreo treizeci de ani de la declararea decesului părinţilor, a aflat că mama ei a putut să scape şi trăieşte în Statele Unite. A reuşit să o revadă după vreo alţi zece ani sau poate mai mult. O întâlnire ciudată, stingheră care nu avea nimic din scenariul de film care s-ar putea face după o astfel de întâmplare. O regăsire între oameni cu sentimente furate care, cu foarte mult timp în urmă, au fost mamă şi fiică.
Apoi citesc mai departe din Leagănul Respiraţiei (Herta Müller, 2009).
Difuzoarele mă anunţă din nou, cu vocea antrenată de actriţă, că urmează staţia... - una de care n-am auzit pentru că n-am mers niciodată atât de depate. Trebuia să fi coborât demult. O să ajung mai târziu la serviciu, mă gândesc.
Apoi, tot confortul din jur mi se pare indecent.