Am părăsit Berlinul pentru o zi - această capitală a Germaniei care parcă nu e din Germania, pentru că Berlinul e mai mult de-atât, e un glob pământesc plat. Am ajuns la München - care mai întâi e Bavaria și după aceea e Germania.
În general, străinii au o imagine foarte abstractă despre țara asta și o asociază cu atribute de genul corectitudine, punctualitate, curățenie - toate interpretabile, la fel ca peste tot. Nemții, pe de altă parte, par să o vadă foarte regional. Pentru ei, Germania este așa cum o percep acasă. Mulți se nasc și rămân toată viața într-un loc. Ies doar până la aeroport, cât să plece o săptămână în Bulgaria sau în Mallorca, la un all inclusive, unde se simt literalmente ca acasă. Ori poate își aleg Cuba sau Thailanda, dar e exact la fel, doar că dorm mai mult în avion. Se duc acolo pentru că în camera de hotel au un televizor la care pot urmări telenovela germană, infinit de lungă, pe care o știu și eu de pe vremea când eram student în Austria. Vorba unui prieten: „Ai pierdut o sută de episoade? Nu-i nimic. Când ai plecat se pupau și acum se șterg.”
Bavaria pare mai legată de Austria decât de restul Germaniei. Sufletește vorbind. Doamna cu care am avut întâlnirea din München m-a salutat cu Grüß Gott! Nici măcar n-a fost surprinsă să audă că îi răspund, din reflex, cu aceeași expresie și cu un dulce accent bavarezo-austriac. M-am simțit în apele mele să-i spun, la un moment dat ich weeeiss - cu un e lung și deschis, ușor cântat, așa cum vorbesc țărănușii cu înfățișare intenționat primitivă, îmbrăcați în Lederhosen, erotic amețiți după petrecerea de înălțare a copacului (Maibaum), în mijlocul satului.
Când vorbesc germană la Berlin, trebuie să mă controlez. Spun ich waiss (corect ich weiß)- cu un A clar, scurt, prusac și care nu lasă loc de interpretări. Acum câteva săptămâni, într-o cochetă rezervă de spital din Steglitz, o altă doamnă mi-a făcut un compliment suprem: „Vorbiți o germană corectă”. I-am mulțumit cu un zâmbet discret, abia perceptibil, atent să nu-mi întind prea mult colțurile gurii, riscând astfel să par vulgar. De fapt, conversația a fost prea scurtă ca să-și dea seama de lacunele pe care le am, și pe care mi le asum pentru restul vieții, în limba germană.
Dar vroiam să vorbesc despre München. Acum câțiva ani, întorcându-mă, culmea, tot de la Berlin (de unde altundeva?!), am schimbat avionul în capitala bavareză. Același bumergang familiar de Grüß Gott-uri cu polițistul de la controlul pașapoartelor. Confuz, se uită la mine și la pașaport. De fapt, cred că s-a uitat la Grüß Gott-ul meu și la pașaport. Polițiștilor de frontieră nu le plac confuziile, indiferent de natura lor. M-a întrebat de ce vorbesc germană (?!). De fapt, a vrut să mă întrebe de unde-am scos acel salut intim, de parcă aș fi vrut să trec granița cu cheia trezoreriei müncheneze în buzunar și cu acte în regulă în același timp. Mă roagă politicos să-i mai arăt un act de identitate. Mă supun distrat și scot buletinul. „Pot să mai văd unul - poate fi și un card de credit…?”
N-am luat-o ca pe o șicană pentru că știu că n-a fost. (Nu, dragi compatrioți, n-a fost o șicană!) I-am arătat un nume românesc, într-un pașaport românesc, iar el a văzut în mâna mea un Maibaum, împodobit în panglici alb-albastre - culorile steagului bavarez. A fost același compliment pe care mi l-a făcut doamna de la spitalul berlinez, dar exprimat în stil bavarez.
În general, străinii au o imagine foarte abstractă despre țara asta și o asociază cu atribute de genul corectitudine, punctualitate, curățenie - toate interpretabile, la fel ca peste tot. Nemții, pe de altă parte, par să o vadă foarte regional. Pentru ei, Germania este așa cum o percep acasă. Mulți se nasc și rămân toată viața într-un loc. Ies doar până la aeroport, cât să plece o săptămână în Bulgaria sau în Mallorca, la un all inclusive, unde se simt literalmente ca acasă. Ori poate își aleg Cuba sau Thailanda, dar e exact la fel, doar că dorm mai mult în avion. Se duc acolo pentru că în camera de hotel au un televizor la care pot urmări telenovela germană, infinit de lungă, pe care o știu și eu de pe vremea când eram student în Austria. Vorba unui prieten: „Ai pierdut o sută de episoade? Nu-i nimic. Când ai plecat se pupau și acum se șterg.”
Bavaria pare mai legată de Austria decât de restul Germaniei. Sufletește vorbind. Doamna cu care am avut întâlnirea din München m-a salutat cu Grüß Gott! Nici măcar n-a fost surprinsă să audă că îi răspund, din reflex, cu aceeași expresie și cu un dulce accent bavarezo-austriac. M-am simțit în apele mele să-i spun, la un moment dat ich weeeiss - cu un e lung și deschis, ușor cântat, așa cum vorbesc țărănușii cu înfățișare intenționat primitivă, îmbrăcați în Lederhosen, erotic amețiți după petrecerea de înălțare a copacului (Maibaum), în mijlocul satului.
Când vorbesc germană la Berlin, trebuie să mă controlez. Spun ich waiss (corect ich weiß)- cu un A clar, scurt, prusac și care nu lasă loc de interpretări. Acum câteva săptămâni, într-o cochetă rezervă de spital din Steglitz, o altă doamnă mi-a făcut un compliment suprem: „Vorbiți o germană corectă”. I-am mulțumit cu un zâmbet discret, abia perceptibil, atent să nu-mi întind prea mult colțurile gurii, riscând astfel să par vulgar. De fapt, conversația a fost prea scurtă ca să-și dea seama de lacunele pe care le am, și pe care mi le asum pentru restul vieții, în limba germană.
Dar vroiam să vorbesc despre München. Acum câțiva ani, întorcându-mă, culmea, tot de la Berlin (de unde altundeva?!), am schimbat avionul în capitala bavareză. Același bumergang familiar de Grüß Gott-uri cu polițistul de la controlul pașapoartelor. Confuz, se uită la mine și la pașaport. De fapt, cred că s-a uitat la Grüß Gott-ul meu și la pașaport. Polițiștilor de frontieră nu le plac confuziile, indiferent de natura lor. M-a întrebat de ce vorbesc germană (?!). De fapt, a vrut să mă întrebe de unde-am scos acel salut intim, de parcă aș fi vrut să trec granița cu cheia trezoreriei müncheneze în buzunar și cu acte în regulă în același timp. Mă roagă politicos să-i mai arăt un act de identitate. Mă supun distrat și scot buletinul. „Pot să mai văd unul - poate fi și un card de credit…?”
N-am luat-o ca pe o șicană pentru că știu că n-a fost. (Nu, dragi compatrioți, n-a fost o șicană!) I-am arătat un nume românesc, într-un pașaport românesc, iar el a văzut în mâna mea un Maibaum, împodobit în panglici alb-albastre - culorile steagului bavarez. A fost același compliment pe care mi l-a făcut doamna de la spitalul berlinez, dar exprimat în stil bavarez.