Pe timpul studenției, trecerea graniței din Austria în Elveția sau Liechtenstein era o chestiune de rutină. Ajungeam mai repede ”în străinătate” decât în centrul orașului și o făceam de câteva ori pe săptămână. Fie din motive de școală sau chefuri cu colegii, era suficient să iau un autobuz și la prima eram deja ”dincolo”. Până și valabilitatea abonamentului lua în considerare regiunea geografică și nu cea administrativă. Am avut noroc: viață liniștită, peisaje frumoase, istorie, cultură... toate la o aruncătură de băț (la propriu).
Deși era o activitate obișnuită, când ajungeam la graniță aveam mereu o reținere știind că am în buzunar un pașaport românesc. Controlul se făcea foarte rar dar dacă se întâmpla, trebuia să aștept până ce vameșul se ducea în birou și-mi verifica datele în calculator. Jumătate din autobuz se uita la mine și-mi dădea impresia că m-aș face vinovat de cele două minute de întârziere. Totuși, de multe ori controlul se făcea pe sărite și atunci eram ignorat. Se pare că din priviri prezentam încredere (nu că aș fi avut motive să le dau emoții).
Nu m-am gândit niciodată în mod serios după ce criterii se făcea acest control. Eram doar fericit să fiu scutit de câteva minute de stres.
Într-o zi era așezat lângă mine un turc. Mi-am dat seama că era turc după culoarea pielii, a părului și a ochilor. Și dacă nu mă convinsese cu toate astea, mai avea și barbă. Autobuzul a fost oprit la granița elvețiană, a intrat vameșul, a aruncat o privire și i-a cerut pașaportul vecinului meu. Mie nu. El s-a dovedit a fi austriac. Despre mine nu știa nici vameșul și nici ”turcul” ce pașaport aveam. Vecinul meu s-a simțit nedreptățit și l-a întrebat pe vameș dacă face controlul pe baza aparențelor fizice și dacă băieții blonzi cu ochi albaștri au trecere liberă din oficiu.
Până la urmă nu cred că după un asfel de episod se poate trage concluzia că vameșii ar fi naționaliști sau rasiși. Am un prieten apropiat care lucrează la granița austriacă și știu din experiența de traducător că de multe ori face tot posibilul să le ușureze situația conaționalilor mei, deși s-au băgat singuri în tot felul de neplăceri.
Totuși, între timp am trecut peste zeci și zeci de granițe și încă nu sunt convins că ”turcul” n-a avut dreptate, că aparențele ne fac să-i judecăm (uneori aspru) pe cei din jur. Însă dacă dau filmul înapoi, cel puțin două persoane din autobuz l-au considerat pe vecinul meu ca fiind diferit: vameșul și eu. Dar dacă vameșul își făcea meseria, eu ce scuză aveam? Și dacă m-aș fi stresat două minute care ar fi fost problema? Mai rău era dacă mă stresam toată viața, cum probabil era cazul domnului brunet și cu barbă.
Am văzut un documentar de dimineață care mi-a readus în memorie această întâmplare. Ia-ți o oră și jumătate și află prin ce trec alții o viață întreagă. Nu e un film lacrimogen ci este o radiografie clară și logică a societății în care trăim.
Notă: După o scurtă introducere în portugheză, urmează filmul în limba engleză.