sâmbătă, 25 august 2012

Colonia Demnității III (în drum spre colonie)

În Colonia Demnității I vă prezentam un documentar despre o sectă germană de pe teritoriul Chile, convertită în instrument de tortură al regimului militar din anii '70 și '80. Pentru că un an de zile am lucrat foarte aproape de locul cu pricina, am avut curiozitatea să-i și vizitez. Însă înainte de aceasta am putut vorbi cu câțiva prieteni care au locuit în apropiere și v-am relatat părerile lor în Colonia Demnității II. Am avut chiar șansa să vorbesc cu unul dintre polițiștii implicați în lunga anchetă desfășurată acolo în ultimii douăzeci de ani.
Așadar, mă aflam în mașina unor prieteni, în drum spre Villa Baviera (noul nume al Coloniei Dignidad) și ascultam fascinat povești uluitoare despre contactul cu membri comunității. Povestitorul nu este un simplu ghid turistic și șofer ci este chiar un polițist care a fost implicat în complicatul proces de renaturalizare a acestor oameni, o dată cu fuga în Argentina a lui Paul Schaefer, conducătorul coloniei.

Imaginați-vă un grup de oameni aflat timp de mai bine de patruzeci de ani în regim de lagăr de concentrare, muncind zi lumină, șapte zile din șapte, fără niciun contact real cu lumea din exterior, fără radio, fără televizor și ziare, fără calendare. Oameni care în interiorul comunității au trăit separați pe sexe și vârstă - femei de bărbați și de copii, care nu aveau voie să se căsătorească și cărora toată viața le-au fost administrate calmante. În plus, au avut parte de o îndoctrinare masivă cu privire la toate aspectele vieții.

Riguroasa lor disciplină de grup răspundea cu o iritare din ce în ce mai gravă la orice încercare de comunicare din exterior.

Vă prezint mai jos câteva din povestirile amicului meu polițist:

***

Deși erau tratați ca sclavii, oamenii își apărau comunitatea. Nu știau că răul era chiar în mijlocul lor și nu în afară. Pentru că încercam să pătrundem, eram considerați dușmani. Șeful poliției a încercat de nenumărate ori să-i contacteze dar de la interfonul primei porți i se răspundea într-o spaniolă de începători că nu aveam ce căuta acolo. La un moment dat ne-am instalat un centru de comandă în afara taberei însă era aproape imposibil să comunicăm între noi prin radio pentru că erau dotați până și cu stație de bruiaj. Câțiva ani mai târziu am reușit să dezactivăm un adevărat turn de control pe care îl aveau pe un masiv muntos din apropiere.”

***

Progresele erau foarte lente și fiecare încercare de a pătrunde în Colonia Dignidad era extrem de dificilă, însă teritoriul trebuia să fie cercetat în amănunțime în special din cauza numărului impresionant de denunțuri cu privire la abuzuri de minori și crime împotriva umanității comise aici. Deși veneam cu mandat, membri comunității făceau tot posibilul să ne împiedice activitatea. O metodă era să apese claxonul tuturor mașinilor și să pornească toate alarmele, de dimineață până seara, pe toată durata cercetărilor. Era aproape imposibil să desfășori orice tip de activitate!”

***

Odată investigam un caz suspect de deces. Deși corpul fusese înhumat, a trebuit să-l dezgropăm pentru a lua niște probe și a dovedi dacă moartea a survenit sau nu din cauze naturale. Din cauza experiențelor anterioare, legiștii au fost însoțiți nici mai mult, nici mai puțin decât de o sută de jandarmi. La un moment dat, de gardul cimitirului s-au apropiat toți locuitorii comunității – aproape trei sute, și au început să strige în cel mai ciudat mod posibil. Dacă auzeai doar sunetul, fără să le vezi fețele, nu puteai să-ți dai seama dacă este produs de niște ființe umane. În plus au început să amenințe cu... instrumente muzicale. După o delicată și stranie discuție cu șefii comunității (între timp Paul Schaefer fugise în Argentina), oamenii s-au potolit din strigat și au început să cânte la acele instrumente. După ce cadavrul a fost reîngropat, au pătruns imediat pe teritoriul cimitirului și au făcut o slujbă.”

***

Deși fundatorul și șeful coloniei fugise deja de câțiva ani buni, încercând astfel să scape de justiția chiliană, oamenii s-au trezit foarte greu din amorțeală. Încet, au început să-și accepte soarta și să recunoască situația aproape imposibilă în care s-au pus de bunăvoie cândva, la începutul anilor '60, de dragul unor principii religioase și a unui fals Mesia.

Mărturiile prietenului meu se termină într-un ton pe care, neavând ceva mai bun la îndemână, îl numesc ”optimist”:

***

Acum sunt fericiți, mai ales cei în vârstă. Cu o spaniolă de student începător, povestesc cum au muncit timp de mai bine de patruzeci de ani fără niciun salariu, fără nicio zi liberă pe săptămână dar acum, în sfârșit primesc bani. Acum e așa de bine...”

***

Mai am de relatat un episod. E povestea lui Johannes - născut și crescut în această grădină zoologică a sorții. Și cum lumea e mică, am descoperit că avem și ceva în comun. Dar despre asta - și în plus câteva poze timide pe care le-am făcut, data viitoare.