Cineva vorbea tare pe stradă, puțin după miezul nopții. Nu eram sigur dacă se certa sau vorbea normal. În cartierul nostru noaptea e atât de liniștită încât, dacă cineva lasă geamul deschis când face amor, toată strada devine părtașă bucuriei finale. Se întâmplă cam de două, trei ori pe săptămână...
Așa că am ieșit pe terasă să văd cine vorbea în gura mare și, dintr-o dată, m-a cuprins un miros de Regina Nopții. Olfactivul mi-a acoperit auzul. Într-o secundă eram pe prispă la bunică-mea, admirându-i grădina de flori (ea îi spunea „grădiniță” ca să nu se confunde cu „grădina din spate”). În nopțile de vară, ieșeam în fața casei doar ca să mirosim florile, înainte să ne culcăm. Cred că n-a fost seară să nu exclamăm, cel puțin o dată: „Ah, Regina Nopții...!”
Au cam un metru înălțime, sunt subțiri și cresc într-un fel de tufe, dar rare. De-a lungul tulpinii au câteva flori albe. Trec neobservate pe timpul zilei pentru că stau inchise dar seara, pe răcoare, se deschid și încep să miroasă. Dintre vecinii din jur, doar bunică-mea avea Regina Nopții. În fiecare toamnă îi cereau semințe dar numai la ea „se prindeau”. Mirosul era atât de puternic încât și cei din jur ieșeau să-l adulmece, iar dacă adia puțin vântul, îi auzeam cum se bucurau de parfum.
Am vrut să-i fac o poză celei de-aici dar Regina Nopții pe care o am în Berlin e pitică, deasă și... mov. Noaptea nici măcar n-o vezi. Dar cred că e mai bine așa. Am rămas cu mirosul, cu copilăria, cu bunică-mea.